Expediția 2014

Jurnalul Expediției Vâsla Albă 2014 ținut de Căpitanul (nenominalizat) Stan

Preambul

Expediția din acest an a adus mai multe noutăți și provocări față de cele din anii trecuți iar aici ne putem referi la dimensiunea echipajului (10 persoane) dar și la dotarea tehnică. Pentru prima dată aveam să experimentăm caiace de plastic, închiriate de la o firmă specializată din Tulcea (http://www.descoperadeltadunarii.ro/).

Ca în fiecare an, am luat cu noi și ”prospături”, adică începători, în persoanele lui Cosmin (aka Nașul), Cristi (aka Oneț) și Bogdan. Totodată ni s-a alăturat și Sabina, membră a echipajului din 2009 și singura prezență feminină de până acum în echipajele expedițiilor noastre. Având în vedere că 30% din echipaj a fost format din membri noi, mateloții cu ștate vechi au avut (poate inconștient) misiunea de a avea grijă de muși.

Am plănuit în mare traseul din 2012, cu mici modificări ale traseului, scopul fiind de a parcurge cât mai multe lacuri.

Ziua 1 (17.05.2014)– Drumul

Echipajul s-a adunat la Tulcea, în seara acestei zile după un drum lung și istovitor pentru unii. De la Timișoara au sosit două mașini –una care l-a luat pe Călin de la Severin unde acesta și-a lăsat familia (Călin/ Bagsi/ Bogdan/ Oneț), a doua care a venit direct de la Timișoara (Nașu, Buz, Adi și Dîu) și în final una de la Satu Mare (Marian/Sabina). Trebuie să menționăm că ultimii s-au temut că vor fi nevoiți să treacă Dunărea pe la Hârșova întrucât bacul nu merge decât până la orele 22:00 la Galați. Ca idee generală, am putea face un pod și la Galați/Brăila .

Întrucât odată cu înaintarea în vârstă oamenii devin mai comozi, s-a hotârât cu majoritate de voturi să dormim la o pensiune. Din moment ce nu toți membri au fost de acord cu această alegere s-a ajuns la un compromis satifsăcător pentru toți, mărul discordiei fiind, ca de obicei, partea financiară. Compromisul s-a numit Pensiunea ”XXX”, găsită cu greu de mașina de la Satu Mare (Marian/Sabina).

Seara a scos la iveală primele conflicte pe tema cumpărăturilor. Se pare că nu s-au înțeles cu toții asupra acestui aspect, fapt care a dus la ”amenințări” că abia dimineața ”când oi avea chef” vor fi făcute de câtre cei care nu le făcuseră deja.

După ce au cinat și Marian și Sabina, am mers cu toții la culcare cu gândul la ce ne așteaptă a doua zi.

Notă subiectivă a Căpitanului Stan

Atmosfera oarecum tensionată din această seară m-a îngrijorat oarecum, începeam să mă gândesc că ar putea degenera. Experiența anilor trecuți a arătat nu numai că acest lucru e posibil ci chiar foarte probabil. 

Pasaj cenzurat

Ziua a doua (18.05.2014) –Ziua cea lungă – 52km

Titlul a fost ales post factum și caracterizează pe deplin această primă zi din Deltă.

Ne trezim de dimineață și ne împărțim sarcinile. Unii trebuie să-și facă cumpărăturile, alții trebuie să ia în primire caiacele și ultimii, să facă rost de permise de Deltă.

Într-un final ne strângem cu toții la Port Aval de unde preluăm caiacele, luăm o gustărică și ne lansăm pe apă în jurul orei 10:00. 

Proprietarii caiacelor dau semne de oarecare neliniște când văd manevrele din micul golf în care ne-am lansat, temeri nejustificate după părerea noastră.

În sfârşit, cele 9 caiace sunt lansate la apă și ieșim în Brațul Tulcea. Avem 8 caiace de o persoană și unul de două (Marian/Sabina).

Încă din primele minute, membri mai vechi au observat cât de bine merg caiacele rigide față de cele gonflabile utilizate până anul trecut. Am fost cu adevărat impresionați.

După ce am traversat Dunărea spre malul stâng, vâslim agale către Canalul Mila 35, ocazie cu care ne obișnuim cu caiacele, unii mai noi își ”intră în mână” cu bazele vâslitului  dar pe toți se citește voia bună.

Deja de aici se poate vedea o tendință care va deveni obicei de-a lungul acestei expediții, cel mai experimentat membru (Buz) având grijă să rămână ultimul ca să nu se piardă nimeni. Ca notă subiectivă, trebuie să recunosc că știindu-l pe Buz acolo aveam un sentiment de siguranță față de echipaj.

Cei patru kilometri  și jumătate sunt parcurși cu o viteză medie de 7.5 km/h, ceea ce a fost pentru noi impresionant. Intrarea în Canalul Mila 35 este și prima ocazie de a arăta ”pe viu” din experiența anilor trecuți, acesta fiind locul unde am încercat să reparăm caiacul echipajului Marian/Adi. Intrarea pe canal a fost și intrarea de facto în Deltă, canalul fiind considerat foarte pitoresc și surprinzător de larg de către unii.

Acest canal este poate cel mai circulat din câte am întâlnit noi, pe aici trec vase de dimensiuni variate pline de turiști și bărci de pescari. Turiștii ne privesc cu admirație, ne fac poze, unora poate stârnim sentimente amestecate de admirație și milă (cât au de vâslit) dar noi ne vedem de drum, cu ochiul vigilent a lui Marian pe GPS. În ciuda câtorva tentative, nu reușim să intrăm în Lacul Lung, cu toate că nivelul apei era extrem de ridicat.

Pe la ora 12:00, După vreo 7 km de vâslit, ratăm intrarea în canalul folosit anul trecut pentru a ajunge în Lacul Meșter deși era marcat pe GPS. Ochiul vigilent a fost distras de un vaporaș de pescari oprit în apropierea intrării respective. De menționat că ăsta e locul unde bestiile însetate de sâge l-au atacat pe Stan anul trecut (lipitorile). Fiind nevoiți să ne întoarcem vreo 400 metri împotriva curentului, constatăm încă o dată că noile caiace sunt mai eficiente decât cele gonflabile.

Trecerea o facem tot pe jos, nivelul apei nepermițând trecea normală.

Odată ajunși pe canalul ce face legătura cu Lacul Meșter ieșim pentru o perioadă lungă din drumul bărcilor gălăgioase cu turiști sau pescari și putem admira în liniște deplină Delta.

Înainte de intrarea în Lacul Meșter, găsim un petec de pământ și luăm masa. Un fel de mic dejun târziu dar foarte apreciat. Eram în Deltă, eram în grafic, totul era perfect. Era în jur de ora 12:30 și parcurseserăm deja 13 km!

Ajungem la Lacul Meșter în jurul orei 13:00 iar aici întâlnim o colonie de lebede, nu prea fericite de flota de 9 caiace de pe lacul lor.

Ieșim din Lacul Meșter pin puctul lui sudic, atingem parțial Lacul Lung (la extremitatea lui estică) și intrăm în Canalul Draghilea. Deși planul inițial era să mergem pe acest canal până spre intrarea în canalul de duce spre nord, către Lacul Marcu, la propunera lui Bagsi intrăm în Lacul Alb. 

Era deja în jur de ora 15:00.

Ieșirea din Lacul Alb s-a dovedit a fi destul de dificilă, am căutat mult timp ieșirea, traversăm o porțiune de stuf și în final găsim ieșirea. Trebuie să recunosc că trecerea prin stuf ne-a dat încredere suplimentară, s-a dovedit destul de ușor, l-am trecut în viteză, caiacul își făcea drum destul de ușor. 

Odată ajunși la canal însă, treburile s-au complicat. Acesta era aproape impracticabil plin de crengi, copaci căzuți în apă, înaintarea a fost deosebit de dificilă.

Numai pentru găsirea canalului care duce către nord s-au angajat mai mulți în căutare: Bagsi și Dîu în prima fază, apoi Marian/Sabina. 

Comunicarea era dificilă, ceilalți au avut ”poruncă” să aștepte pentru că și așa abia ne descurcam prin jungla aceea. Într-un final, echipajul Marian/Sabina a găsit drumul și a deschis calea. 

Sincer, aveam îndoieli legate de reușită pentru că GPS-ul arăta 300-400 metri până la un canal mai mare dar acesta nu se mai zărea. În fine, am ieșit la liman în jurul orei 16:00. Am pierdut o oră parcurgând cam 1 km dar pot spune că asta a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult din întregul traseu.

Urmează două ore de vâslit, parcurgem Lacul Marcu, lăsăm în sud Lacul Martin și în jurul orei 18:00 facem cea mai mare greșeală a expediției, respectiv părăsirea traseului planificat, spre Lacul Becleneștii Mari. Unul din membrii expedițiilor anterioare a spus că nu mai vrea să vadă Lacul Furtuna.

Planul inițial era să găsim un loc de campare undeva după Lacul Furtuna sau în cel mai rău caz să ajungem la Mila 23.

Așadar, în loc să rămânem pe Gârla Păpădia Veche, cotim spre nord. Ajungem în Gârla Șontea și de acolo Bagsi găsește o intrare prin stuf spre Lacul Becleneștii Mari, unde ajungem în jurul orei 18:40. Cum calculul fusese să găsim loc de campare undeva pe Grindul Stipoc, parcurgem voinicește lacul către extremitatea sa nordică. Se vedea pământul, stâlpi deci probabil vom găsi și loc de campare.

Treaba se dovedește mult mai dificilă decât anticipasem, nu reușim să ajungem la mal cu toate strădaniile lui Bagsi, Dîu si ale lui Marian/Sabina. Stuful nu mai era la fel de ușor de parcurs ca în Lacul Alb și deși am încercat din toate puterile nu am ajuns la mal. Ne-am lăsat păgubași abia în jurul orei 20 când a trebuit să luăm o hotărâre. Am propus (și echipajul a fost de acord) să continuăm spre Mila 23. Deși avem 15 km, cel puțin e sigur că avem loc de campare și traseul e destul de ușor de urmărit.

Aici am simțit o oarecare încordare în echipaj, unii voiau să scape mai repede, alții rămâneau în urmă inexplicabil pentru primii din cauză că (s-a aflat ulterior) s-au îmbrăcat. Una peste alta, urma să navigăm din nou pe întuneric, așa cum se întâmplase în 2012 și perspectiva nu surâdea nimănui.

Am pornit agale spre ieșirea estică a Lacului Băclăneștii Mari, un canal ce duce în Războinița, unde ajungem la 20:30.  După încă aproape 3 km ajungem în Canalul Olguța. Era deja 21:30 și beznă. Ca observație, același Canal Olguța a fost parcurs tot pe beznă în urmă cu 2 ani.

În jurul orei 22:30 ajungem la Mila 23 și începem operațiunile de debarcare. Ne aliniem așteptându-ne rândul. E o treabă dificilă pentru că trebuie să scoatem caiacele din apă și să le transportăm de pe ponton pe uscat, să eliberăm pontonul pentru următorul caiac. Eram deja obosiți, era frig și caiacele destul de grele.

Când mai erau două caiace de scos, umblă vestea că Bagsi s-ar fi răsturnat. Personal am crezut că e o glumă dar când a acostat cu caiacul plin cu apă ne-am dat seama că era cât se poate de real. Am golit caiacul de apă în prima fază apoi l-am scos din apă. Ultimul a ieșit Buz, care a și fost acela care l-a ajutat pe Bagsi să urce din nou în caiac.

Un lucru extrem de grav, om la apă noaptea și nici măcar nu am știut. S-a terminat cu bine pentru că Buz a fost acolo și Bagsi e bun înotător dar e o lecție de ținut minte.

În jurul orei 0:30 erau deja corturile puse. Am mâncat și ne-am culcat fără prea multe palavre.

Au fost ceva răbufniri și înjurături pentru ”escapada nocturnă”, s-a putut auzi și părera cum că ”nu trebuie să merg noaptea ca să-mi placă viața” dar toate s-au stins într-un somn adânc.

Sentimentul meu este că echipajul încă nu s-a sudat și mai avem de lucru. Totuși, cred că situația potențial periculoasă ne-a apropiat. Ne-am ajutat reciproc, am stat aproape și am ieșit la liman în ciuda incidentului cu Bagsi.

Ziua a treia (20.05.2014) – ziua marilor lacuri – 32 km

Trezirea de dimineață ne-a adus din nou optimismul. Eram odihniți, parcurseserăm deja o distanță apreciabilă și noua zi trebuia să ne ducă la Periprava unde în mod normal ar trebui să ajungem pe lumină. După pățania din ziua precedentă suntem hotărâți să nu mai vedem Delta noaptea vâslind.

Cuvântul cheie cu care începe ziua este ”relaxare”. Unii fac cumpărături de la magazinul din sat, alții aleg chiar să facă o mică plimbare prin vibranta localitate Mila 23. Când credeam că urmează să ne urnim, un alt grup pornește spre sat ”la o cafea” care a durat undeva între 30 de minute și o oră.

Plecarea pe apă se face abia pe la ora 11:00, așa cum rezultă și din primul interviu din această expediție. 

Pornim agale pe Dunărea Veche și după ce depășim satul cotim la stânga, spre nord est.

Aici echipajul nu era compact, Bagsi se oprise să arunce niște gunoaie în sat, alții se dădeau cu cremă de protecție așa că s-a putut recunoaște o oarecare tensiune. Ba chiar s-au auzit și reproșuri de genul ”Unde vă grăbiți așa ca disperații?”. Dar am așteptat reunirea grupului și am continuat. Dintr-o ignoranță crasă, ochiul vigilent a lui Marian nu verifică traseul și depășim Canalul Bracliva deși Sabina a întrebat dacă nu cumva ăsta e canalul pe care trebuie s-o luăm. Răspunsul a fost ”nu ne interesează acest canal”. După aproximativ 100 metri, realizând eroarea de navigație ne întoarcem și o luăm pe traseul planificat anterior. 

Canalul Bracliva este un loc foarte frumos, destul de lat, umbrit, a fost o reală plăcere să ”reintrăm în mână”.

După nici un kilometru intrăm în Lacul Rădăcinos pe care l-am parcurs de la vest la est pe o distanță de 1,6 km. Imediat a urmat primul mare lac al zilei, respectiv Lacul Trei Iezere, care a însemnat o distanță de aproximativ 3 kilometri. Aici am făcut ședința foto, am aliniat caiacele ca la paradă și ne-am bucurat puțin de o pauză bine meritrată. 

Imediat după ieșirea din el, efectuată pe la nord, au început primele probleme ale zilei. La aproximativ 150m-200m de intrarea în lacul dintre Gârla Lopatna și Lacul Miazăzi. Echipajul Marian/Sabina s-a împotmolit și a trebuit să găsim rute alternative. 
Propunerea lui Marian a fost să mergem pe gârla Lopatna, asta însemnând să ne întoarcem în Lacul Rădăcinos și să căutăm ieșirea către nord. Bagsi a venit cu propunerea să căutăm ruta alternativă spre est. Am urmat a doua variantă (Bagsi avea GPS de pe telefonul mobil și acces la Google Earth) și am ajuns într-un final în Lacul Miazăzi după o oră de căutări. Fantomele zilei de ieri începeau să ne dea fiori pentru că parcurseserăm abia 11 km.

Însă de aici traseul nu a mai pus probleme, am ajuns repede în Lacul Matița în jurul orei 12:45. 

A urmat o traversare surprinzător de grea, cei 4 km ne-au luat cam 40 de minute de vâslit intens, cu vânt potrivnic. Aveam senzația că nu mai ajungem. Aici au început primele probleme fizice. Unul din muși a acuzat o stare de oboseală și a început să rămână constant în urmă.

În jurul orei 14:45 ajungem la Lacul Merhei, încălcând porunca stranșnică a colegului nostru de echipaj Iulian care anul acesta a fost puțin mai devreme decât noi pe un traseu foarte asemănător. Ei bine, așa cum rezultă și din film nu ne-am căit prea tare, știut fiind faptul că suntem amatori de adrenalină iar potențialele pericole sunt pentru noi pe același calapod ca și cafeaua de dimineață adică nimic spectaculos. Valuri ca alea din Lacul Merhei consumăm la micul dejun .

Traversarea lacurilor Merhei și Merheiul Mic ne ia cam o oră și un sfert, ieșim din ele în jurul orei 15:00. Aici întâlnim niște pescari care ne și oferă cazare și masă. Refuzăm politicos pasând problema de la unul la altul sub pretextul unora că ”nu eu mă ocup de asta”. Băieții s-au prins repede că nu are sens așa că s-au lăsat păgubași.

Înainte de ieșirea din periculosul Lac Merheiul Mic am făcut o mică pauză de regrupare.

După regrupare intrăm în frumosul Canal Sulimanca. Echipajul din 2012 mai trecuse pe el și părerea unanimă a fost că e unul dintre cele mai frumoase locuri prin care am trecut. Aveam în sfârșit umbră, apa curgea cu aproximativ 2km/h (în sensul bun, către Periprava). Eram relaxați pentru că bravul GPS ne indica o distanță rămasă de doar 9 km și era abia ora 15:00. 

Aveam să ajungem pe lumină. Ajunși într-un loc oarecare, cel mai gălăgios membru al echipajelor trecute, prezente și viitoare, un adevărat orator și plin de viață coleg (Adi) recunoaște locul unde am înnoptat acum doi ani. Recunoașterea locului este dificilă pentru că acuma era acoperit în întregime de apă dar eu cred că el mai mult a simțit acea legătură pe care doar un drumeț încercat o are cu locurile prin care a mai fost.

Nu durează mult și ajungem în Brațul Cernovca. Fiind mult mai lat decât Sulimanca, putem doar anticipa dimensiunea Brațului Chilia pe care îl atingem în jurul orei 17:00. Debarcăm ca și în urmă cu doi ani în apropierea pontonului Poliției de Frontieră și nu trece mult până suntem luați la întrebări. Rutina. Ni se explică regulile de navigație pe frontieră, suntem sfătuiți călduros să ținem malul românesc și așa mai departe.

Așezăm corturile care pe unde apucă, blocăm puțin un drum paralel cu digul dar nimeni nu ne spune nimic. În naivitatea noastră, am crezut că vom găsi ceva de mâncare prin sat așa că o parte dintre noi am pornit spre sat. Este evident că nu există restaurante sau pensiuni; există doar un hotel ”de 4 stele” de care nici nu ne-am apropiat. Așa că am cumpărat câte ceva de la magazinul mixt ce ne-a ieșit în drum și apoi am purces către corturi unde am luat cina.

Dintr-o eroare de manipulare, butelia atașata la primulsul lui Marian a început să fâsâie, moment în care Foghini a părăsit în grabă zona, generând încă un prilej de glume pe seama bărbăției lui. Degeaba ne-a explicat că nu vrea să sară în aer, aceste argumente fiind respinse categoric ca nefondate.

Am mers la culcare cu o oarecare părere de rău că mai avem atât de puțin și aventura se termină.

Notă personală a Căpitanului Stan

Pasaj conținând părerea Căpitanului Stan despre X1 cenzurat.

Ziua a patra (21.05.2014) – ziua vâslitului contra curentului (pe o distanță totuși scurtă) – 37 km

De dimineață am făcut o mică plimbare prin împrejurimi, prilej de alte glume pe seama masculinității dar și de sudare a echipajului.

Pornim la drum în jurul orei 12:30 ținând cu strictețe malul românesc. Nu e nimic spectaculos, poate doar malul ucrainian (pentru câtă vreme va mai fi așa?), o navă a Pazei de Coastă a Ucrainei, un cargo și evident Canalul Bâstroe. 

Mergem preț de vreo 3 ore cu diverse pauze de regrupare, unul dintre muşi s-a rupt de grup vâslind zelos dorind să fie primul. De vreo două ori l-am chemat spre malul românesc, el fiind periculos de aproape de mijlocul canalului, neavând chef să facă ucrainienii pe zmeii cu noi, niște vâslași de caiace luate cu chirie. În jurul orei 15:00 ajungem la pontonul Poliției de Frontieră situat în locul unde din Canalul Musura se face un canal către est, spre Cardon. Prilej de verificare a actelor și fotografii. Atât polițiștii de frontieră de la Periprava cât și cei de la acest ponton sunt foarte prietenoși și binevoitori. Probabil că suntem o pată de culoare în zonă.

Reintrarea pe teritoriul României a fost poate și un prilej de relaxare, Călin, Dîu și Bagsi se iau la joacă, se tamponează, se amenință reciproc cu răsturnarea etc.

Hotărâm să facem un ultim popas înainte de intrarea în Golful Musura, în locul unde am înnoptat în urmă cu doi ani, lângă podul de pe drumul de unește Cardonul de Sulina.

Din păcate, de pe pod nu se vede bine drumul pe care trebuie să-l urmăm, nici măcar golful. Doar stuf și iarăși stuf. Pauza durează cam o jumătate de oră și noi pronim pentru ultimii 10 km ai expediției.

Golful Musura era poate privit de unii ca o sperietoare dar până la urmă s-a dovedit că apa a fost foarte calmă, am putut admira câțiva pelicani, am traversat zone cu vegetație dar Sulina era la vedere. Trecerea a fost relativ ușoară, cei 4-5 km fiind parcurși relativ repede, în aproximativ o oră și un sfert. 

Dar am vâslit alene, am povestit, ne-am gândit la expedițiile viitoare. Propunerea lui Marian a fost Prutul. Alții poate vor să revină în Deltă, probabil însoțiți de consoarte...

Găsim relativ ușor (așa e cu GPS) intrarea în canalul ce dă în Brațul Sulina dar aici avem o surpriză de proporții. Curentul potrivnic este foarte rapid și înaintăm cu greu. Am putea spune că am trecut pe modul fiecare pe cont propriu. Vâslim din greu sub privirile localnicilor până ajungem la pod. Aici am trișat apa puțin, înaintând pe lângă bărcile acostate aici, trăgându-ne cu mâna de ele.

Ajungem cu greu la Brațul Sulina după mai multe pauze. În urmă rămăseseră Buzu cu Bogdan dar nu eram în postura de a le acorda ajutor. Nici nu știam dacă au nevoie dar eu mă gândeam deja la o barcă cu motor să meargă după ei. S-a dovedit că ambii au răzbit teferi.

Debarcare nu s-a făcut pe Faleza din Sulina ci în apropierea Vilei Alga în jurul orei 19:00. Aici am declarat închisă Expediția Vâsla Albă 2014. Felicitările de rigoare, mulțumirile adresate organizatorilor (o premieră absolută!).

Apoi cazarea la Pensiunea XXX și o plimbare de seară prin fascinanta urbe.

Așa s-a încheiat Expediția Vâsla Albă 2014.

Epilog

Excursia de anul acesta a fost și ea încununată de succes. Ne-am atins obiectivele, am vizitat locuri noi, am mărit componența echipajului și am ajuns cu toții cu bine.

Aș vrea să-i mulțumesc în special lui Buzu pentru grija pe care a avut-o față de echipaj. Știindu-l în spate aveam siguranța deplină că totul va decurge bine.

La anul vom avea probabil alte provocări fie că va fi din nou Delta, Prutul sau Someșul.  Sper de asemenea că vom avea din nou cel puțin un mus.

Ce am învățat anul ăsta. În primul rând avem nevoie de o planificare mai riguroasă a traseului și o disciplină mai bună în sensul că trebuie să ne ținem de el. Corecțiile se fac în faza de pregătire nu pe loc, pe canal.

În altă ordine de idei, Buzu a fost de părere că echipajul a fost prea numeros. Poate că da. Pe de altă parte de câte ori avem ocazia să mergem? O dată pe an.

În încheiere aș vrea să remarc un lucru extrem de îmbucurător în plan personal. Toți membrii fondatori ai expedițiilor ”Vâsla Albă” (din 2008) au fost prezenți în expediția 2014!